Totul începe cu veşnica linişte prevestitoare, care, uneori, e atât de adâncă încât pare să prevestească o catastrofă şi din moment în moment ne putem aştepta să răsune din cer un strigăt ca un semnal de început. Ploaia începe ca o luptă. Cu tensiune şi tăcere deplină, un tunet zguduitor şi lupta naturii cu ea însăşi. Soarele se ascunde. Fuge. Tace. Controlează totul cu precizie din spatele norilor ca un comandant "luminat" al batalioanelor de nori. Câte o pasăre fugară bifurcă orizontul cu viteza nebună generată de teamă şi se opreşte Dumnezeu ştie unde, căci nicio pasăre nu se mai tresare, nu se mai zbate, nu mai fuge, după aceasta, ci stau toate înşirate şi zgribulite pe un cablu. Aşa începe ploaia: tăcută. Apoi stropi calzi şi mărunţi se revarsă de deasupra. Încearcă să biciuiască pământul, oferindu-i în acelaşi timp hrană, desfătare. Ploaia este o pedeapsă şi o iertare. E un paradox. E ca o pânză fluidă ţesută de păianjeni gazoşi. Ploaia povesteşte cu şoapte fluide povestea omenirii. Dar cine să mai asculte? Câţi să mai înţeleagă, când toţi fug. Se feresc de ploaie, se adăpostesc de parcă apa ucide. Apa e contopirea perfectă dintre cer şi pământ, legate împreună cu aţă lichidă, cu ace subţiri din picături. Apoi totul încetineşte. Ploaia se opreşte aşa cum a început: treptat! Rămân urmele pe care le va şterge soarele şi amintirea că: a plouat!
A plouat astăzi, aşa cum a plouat şi ieri, aşa cum plouă în fiecare zi de când a început vara: puţin, rapid şi rece, apoi urmeză iar soare şi iar ploaie, ca un ciclu continuu ce pare să nu se mai termină. Şi deşi plouă de atâta timp, încât nu am apucat să gust vara, totuşi de ce noaptea, înainte să adorm, îmi spun "sper să plouă", ca şi cum ploaia compensează ceva, şterge ceva, ca şi cum vreau să schimb ceva, să încep ceva şi am nevoie de o aprobare divină lichidă, să ştergă o părticică din trecut, să mă lase să o iau de la început.
Plouă pentru finaluri. Plouă pentru începuturi. Plouă pentru pedepsire. Plouă pentru iertare. Plouă pentru oameni. Plouă pentru plante. Plouă pentru animale. Plouă pentru gâze. Plouă pentru mine. Plouă pentru a nu lăsa lacrimile omenirii să se observe. Plouă pentru că plânge cerul. Plouă pentru că plânge pământul. Ploaia este defapt apa în care se transformă bucăţi de cer şi se revarsă pe obrazul, nasul, fruntea, haina, frunza, creanga, rădăcina, blana, pana fiecărei fiinţe aflate sub cer deschis.
P.S. Dacă oamenii sunt 75% apă, atunci "lutul" pe care l-a folosit Dumnezeu când l-a creat pe Adam nu este defapt apă? Şi noi, la rândul nostru, suntem făcuţi din ploaie...
Cugetări Ideile unui idealist fără scop
