M-am speriat ca un copil de propriile-mi braţe.
Privind în ochii Tăi zăresc numai candoare,
În faţa Ta mă-nchin şi-aştept a Ta-ndurare
O! Tu cel veşnic, cunoscător a Tot,
Dă mie pacea lumii: să văd şi să cunosc.
Eu Ţie cer răspunsuri căci am înebunit
Şi mă târăsc umil pe al Tău sfânt altar.
Nu sunt nici om, nici demon ori înger cât de mic,
Sunt doar un laş pierdut în vise de nesomn
Şi-aştept a Ta lumină, să văd al vieţii rost,
Că-n-nebunie pură zvâcnesc şi ard şi mor...
Eu spun adio ţie, o! voce nevăzută!
Tezaur blestemat al vieţii de apoi!
Un înger ca o slută coboară către mine
Şi spun adio ţie, o! viaţă fără rost...
Raiul s-a închis cu lacăt de aramă
Pătat de sângele divin al lui Iisus.
Şi nu se mai deschide pentru a doua oară
Pentru mine, cel către altă lume dus.
Şi cer iertare Ţie, căci m-am oprit aici,
Că pun pecete vieţii şi ochii îi închid,
C-aleg calea uşoară, dar mi-e prea cald şi frig.
Şi m-am speriat ca un copil de propriile-mi braţe
Şi ca un laş aleg să nu mai fiu aici;
Ca un nebun vorbesc cu foaia de hârtie
Şi de fricos ce sunt, mă strâng ca un arici.
Dar ca un visător, uituc şi deplorabil
M-apuc să-număr nori cu capu-n jos,
Căci de nimic pe lume parcă n-aş fi capabil,
Decât să mestec nori din zahăr tos.
P.S. : Viaţă, nu zgomot.
