Hai să ne jucăm de-a adevărul! Eu o să fiu adevărul și tu poți fi minciuna. Poți fi și cel ce spune adevărul sau cel ce minte, dar asta doar dacă vreau eu. Eu nu pot fi decât adevărul pentru că eu sunt cel ce face jocul, iar creatorul spune întotdeauna adevărul. Nu contează dacă ai dreptate sau nu, ești minciuna oricum pentru că joci în jocul meu. Aș putea să te fac și pe tine să fii adevăr, dar nu vreau. Nu vreau ca tu să ai control asupra mea în niciun fel. Cum de ce? Pentru că atunci nu ar mai fi jocul meu și tu te-ai transforma în adevăr, iar eu în minciună. Nu putem fi adevăruri simultane pentru că nu există decât un singur adevăr, și cum eu controlez jocul eu sunt adevărul. Dacă vrei să fii adevăr creează-ți jocul tău, altfel ia-ți gândul, nu o să fii niciodată adevăr în jocul altcuiva. Hai nu te supăra că nu ești destul de deștept, creativ, influent ca să fii adevăr. Să fii minciună e la fel de important, chiar mai important dacă vrei să ști. Putem să ne jucăm și altceva, ceva ce ne jucăm în fiecare zi: ne putem juca de-a prietenii. Ție îți place jocul ăsta cel mai mult, eu m-am plictisit de el cu mult timp în urmă, ca să-ți spun drept, că doar suntem prieteni, nu mi-a plăcut niciodată jocul ăsta. Tu te prefaci că îmi spui toate gândurile și aprinzi luminițe în colțurile minții tale ca să văd clar tot ce se află acolo și ca nu cumva să greșesc sau să-ți uit una din calități, iar eu mă prefac că niciun defect de-al tău nu mă deranjează. Ce nu-mi place la jocul ăsta e că tu nu te prefaci destul de bine că îți pasă, nu te pricepi deloc să fii prieten pentru că ești prea egoist, dar pe mine oricum nu mă deranjează defectul ăsta pentru că nu am chibrituri ca să fac lumină printre gânduri. Uneori uităm să ne salutăm când ne întâlnim pe stradă sau ne spunem cuvinte grele sau spunem altora secrete pe care am jurat să le păstrăm pentru totdeauna, dar ne prefacem că nu știm sau că nu ne deranjează și continuăm jocul. Regula de aur a acestui joc e că trebuie să ierți și să fii tolerant. O altă regulă importantă este că dacă tu nu îmi ești prieten atunci nici eu nu îți sunt și viceversa. Așa se joacă. Un joc fără reguli nu mai e amuzant, ca de exemplu libertatea, care nu e amuzantă decât dacă ești destul de creativ să îi dai sare și piper, altfel ajungi să te distrezi doar prin a încălca regulile. Nici nu există jocuri fără reguli. Nici nu există nimic fără reguli. Cum adică Universul nu are reguli? Universul e plin de legi ce nu pot fi încălcate. Ne putem juca orice. Trebuie doar să inventăm reguli. Ne putem juca de-a viața. Cum de ce să ne jucăm? Pentru că altfel ne plictisim. Numai de-a iubirea nu ne jucăm niciodată. Asta e treabă de oameni mari și oamenii mari nu se joacă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
