Acum ceva timp, nu-mi amintesc exact când (defapt îmi amintesc perfect, era o frumoasă zi de 17 septembrie, anul ăsta, dar am citit undeva că nişte experţi ar spune că trebuie să ocoleşti lucrurile pe care vrei să le uiţi. Prostie pură după părerea mea, pentru că îţi aminteşti de ele atunci când le ocoleşti, dar cine sunt eu să contrazic experţii?) am făcut o promisiune, cum că mă voi strădui să descriu pe cineva, o persoană (o fostă persoană, acum e mai mult decât atât), prin nişte paradoxuri; şi cum se apropie ziua cu pricina, mi-am zis să mă grăbesc, pentru că viaţa e imprevizibilă şi cine ştie cum mâine-poimâine devin şi eu mai mult decât persoană. Şi aici sunt, scriu pur şi simplu, fără să fi făcut un plan după care să realizez respectivul portret, dar cum vechia zicală spune morţii cu morţii şi viii cu viii sper ca tu dragă Mihaela să nu te superi şi să mă bântui că n-am dat tot ce aveam mai bun, ah şi iartă-mă că-mi permit să scriu la persoana întâi, dar nu simt asta decât făcând parte din mine şi îmi e aproape imposibil să-ţi spun ea. Şi cum spuneam, după cum vezi îmi permit să amân puţin debutul, nu de teamă (defapt de teamă; frică de propriile gânduri), ci pur şi simplu nu-mi găsesc cuvintele potrivite, cuvinte care să fie ale tale, dar spuse prin gura mea."Astăzi sunt ca şi ieri, acelaşi om cu prea multe cuvinte, care nu spune nimic deşi întotdeauna spune ceva.
Sunt ceea ce am fost de atunci şi ceea ce voi fi până atunci, când voi fi din nou ceea ce am fost înainte de atunci. Sunt eu. Nu eu de atunci, nici eul dinainte de atunci. Sunt un alt eu, un altul diferit de cel de ieri şi un altul diferit de cel de mâine. Aşa sunt eu: mereu altul, dar veşnic acelaşi.
Nu am nimic: nici casă, nici masă, nici creioane, nici bani, nici cărţi, nici caiete.Nici măcar timp nu am. Dau tot ce am ca să obţin nu ştiu exact ce, pe care îl voi obţine nu ştiu exact când, dar când o voi face va fi nu ştiu exact cum, însă ştiu că nu ştiu exact dacă vreau să obţin acel nu ştiu exact ce. Mi-au mai rămas doar câteva speranţe agăţate şi uitate într-un cuier după uşă, o pereche de ochi, de mâini şi de glezne care să delimiteze un suflet înghesuit într-o inimioară bolnavă, câteva idei măreţe fără şanse prea mari de realizare, câţiva prieteni care or să uite cum mă cheamă în primul an de facultate, o zi de naştere scrisă-n buletin, vreo 15 ani de experienţe şi cercetare pe planeta Terra, am câteva mii de zâmbete şi mai am nu ştiu exact câte zile de trăit. Şi pe lângă asta mai am şi nişte teme şi câteva lecţii de învăţat şi mai ales: câteva teste.
Sunt un om fără regrete, ce moare mai mult în fiecare clipă a vieţii.
Sunt un om ce se prăvăleşte ca o piatră aruncată prost, de un copil fără simţul direcţiei, direct în fereastra vecinului şi sparge un geam. Şi ca orice piatră ce trece printr-un geam, sunt învinuită de cel ce mă aruncă şi apărată de cel căruia i-am spart geamul.
Sunt o jucărie în mâinile unui destin imprevizibil căruia îi place să se ascundă.
Sunt o păpuşă de lemn vie ce-şi dansează propriul dans pe muzica destinului.
Sunt simultan omul de aici, de acolo şi de dincolo.
Primul om ce se teme de trecut şi nu de viitor.
Sunt un orator fără ascultători.
Sunt un ascultător cu prea mulţi oratori.
Sunt un ieri tranfsormat în mâine, pentru că mă simt de parcă n-am fost niciodată azi.
Sunt primul patriot al unei generaţii de viitor.
Primul ciudat al unei societăţi defecte, care (culmea) e mândru de postura sa.
Primul scriitor fără hârtie, cerneală, timp sau talent.
Sunt un om care crede cu tărie şi susţine sus şi tare.
Sunt un prost şi un tolerant.
Sunt un pierzător de timp, care câştigă experinţă.
Sunt un idealist fără scop.
Sunt o stare de spirit al unui suflet care nu e al meu şi mai sunt şi amintire într-o minte ce nu-i a mea.
Sunt sora fratelui meu, odrasla părinţilor mei, neapoata bunicilor mei, verişoara verişorilor mei, colega colegilor mei, prietena prietenilor mei, eleva profesorilor mei, stăpâna câinelui meu, omul îngerului meu, protejatul protectorilor mei, sunt a tuturor celor care sunt ai mei.
Sunt cel mai realist visător pe care îl cunosc.
Cea mai fericită şi mai optimistă victimă a stresului, depresiei, eşecurilor (a vieţii).
Sunt un orb care vede şi un surd care aude.
Sunt un nimeni pentru cineva şi un cineva pentru un nimeni.
Sunt un om apărut din dragostea părinţilor, sau mai corect: din dragostea Tatălui.
Sunt în căutarea a tot şi a toate.
Sunt un câştigător la loto, care a greşit întotdeauna doar 6 numere.
Sunt întotdeauna în spatele cuiva şi în faţa altcuiva.
Sunt un vers al unei poezii care nu este scrisă de mine şi sunt de fiecare dată un personaj al unui roman care nu este al meu.
Sunt cu faţa spre cineva şi spatele spre altcineva.
Sunt ploaie şi nor şi ceaţă şi soare şi viaţă şi moarte şi atunci şi acum şi aici şi acolo. Sunt eu şi tu şi ea. Sunt vie şi moartă şi tristă şi veselă şi atentă şi distrată şi încrezătoare şi descurajată.
Sunt tot ceea ce poate fi un om, care: n-a călătorit niciodată mai mult de 300km, dar care a fost în alte lumi şi-n alte timpuri; care are strânşi pe un buletin, într-un portofel vreo 15 ani pe care nu-i vine să creadă că îi are; care nu s-a confesat niciodată decât propriei persoane; care vrea să pornească o revulţie spre nu ştiu exact ce.
Sunt tot ceea ce am devenit de atunci şi voi fi tot ceea ce voi deveni până atunci când voi redeveni ceea ce am fost înainte de atunci.
Sunt simultan tot ceea ce pot fi, pentru că timpul a avut o scăpare şi a lăsat ca fiinţa mea să se întâmple în acelaşi timp şi în acelaşi trup suflet, în loc să-şi urmeze cursul şi să facă lucrurile să nu se întâmple în acelaşi moment.
Mă definesc ca fiind tot ceea ce sunt: adică eu cel de acum (un suflet închis într-un trup)."
