Poveste de seară

    Olivia avea ochii verzi, mai verzi decât iarba unei câmpii atunci când ţăranii o cosesc şi o aşează în teancuri. Ca orice om cu ochii verzi, Olivia iubea poveştile, se hrănea cu poveşti, respira poveşti, visa poveşti. Cu Olivia nu puteai vorbi între patru ochi fără ca discuţia să implice în mod inevitabil alte două perechi - ca să nu se plictisească. Ca orice om îndrăgostit de poveşti, Olivia credea în tot felul de nimicuri şi iubea tot felul de nimicuri, dar Olivia nu ştia să spună poveşti. Ea avea doar poveştile altora - era defapt dependentă de ele - şi nici nu îi trebuia mai mult. Olivia avea nevoie de iluzii cu care să se hrănească aşa cum un orb are nevoie să nu vadă - dă-i puţină lumină şi îşi pierde identitatea. Oliviei nu-i plac poveştile lungi, cu multe detalii. Vrea doar acţiunea, doar esenţa, doar baza pe care să-şi construiască fantezia. Vrea ca ea să le dea chip şi nume personajelor, să le îmbrace, să le facă să se mişte, să vorbească şi să trăiască aşa cum vrea ea, să le ducă în lumea ei. Dă-i un nume şi i-ai ucis visul.
      M-am întâlnit cu Olivia acum câteva zile, cât era încă om. I-am făcut o ultimă vizită. Trupul ei micuţ stătea lungit pe pat, iar părul era răvăşit  pe perne. Era atât de micuţă şi fragilă între cearceafurile albe, iar camera înaltă, cu pereţii albi, o făcea să pară  doar o pată de culoare. Nu se mişca. Probabil era în lumea ei, zburând pe delfin şi atingând cerul.
-Ai venit! În sfârşit! Ceasul ăla din perete e insuportabil. Îmi aduce aminte că există timp şi îmi pierd răbdarea. Off... auzi cum ticăie! Doar ca să mă supere! Poţi, te rog, să îl dai jos? 
Am privit mirat ceasul. Era mic, cât palma mea, dar zgomotos.
-Ce-ar fi lumea fără timp?
-Ce-ar fi timpul fără ceasuri?
-E chiar timpul pentru o poveste de seară.
-Dar e după-amiază!
-Timpul, ce convenţie ciudată. E după-amiază pentru tine. Uite, pentru mine e seară şi am nevoie de o poveste aşa cum n-am mai auzit, cu care să pot dormi o veşnicie, să nu fiu vreodată nevoită să mătrezesc pentru alta! Să o pot spun fraţilor şi părinţilor mei când mă vor întreba "Care e povestea ta?".
Pupilele i s-au dilatat. S-a întors pe o parte şi a strâns perna în braţe, înfigându-şi unghiile în ea. Ceasul încă mai ticăia. Olivia a avut mereu părul negru, acum însă aveau nuanţe roşiatice.
-Ce fel de poveste vrei?
-O poveste de dragoste. Una complicată.
-Păi...
-Să fie adevărată. O poveste la care am luat şi eu parte şi să fii şi tu în ea, dar care să fie universală. Oamenii au mai multe poveşti, unele sunt plictisitoare, dar cel puţin sunt adevărate!
-Poveste de dragoste să fie! 
     "Un băiat iubeşte o fată. Sunt împreună de câteva luni şi.."
-Dar cine spune că dragostea se măsoară în timp?
   "Sunt împreună dintotdeauna. Fata se îndrăgosteşte de un alt băiat. Scenariu tipic: el nu ştie de sentimentele ei şi se cuplează cu o altă fată, care îl iubeşte, deşi el iubeşte altă fată. Această alata e îndrăgostită lulea de un băiat. Acest băiat e singur, dar inima lui e dată (ce mică-i lumea) fetei cu care e cuplat cel de care prima fată e îndrăgostită.
    Dar se vor despărţii, îşi vor uita sentimentele, se vor roti prin diferite relaţii ca să ajungă la ceea ce îşi doresc cu adevărat. Pentru că asta fac oamenii: se comportă ca nişte rotiţe ale unei maşinării gigantice care nu porneşte decât atunci când fiecare e la locul potrivit. Când fiecare îşi găseşte locul, maşinăria porneşte"
-Şi ce face maşinăria asta?
-Nimeni nu ştie. Dar de ce contează? Ce contează aici e că un băiat iubeşte o fată.
-Asta nu-i poveste...
-Ba este!
-O fi... Poate mi-am pierdut eu gustul pentru poveşti. Nici zahărul nu are acelaşi gust dacă doar cu el te hrăneşti. Eu unde sunt în poveste?
-Cum unde? Tu eşti fata!
-Care fată?
-Toate! Iubeşti şi eşti iubită, chiar dacă nu de persoanele care te iubesc şi pe care le iubeşti. Ştii, Olivia, asta ar putea fii povestea oricui, dar eu ţi-o dau ţie.
-Tu unde eşti?
-Eu spun povestea.
-Asta nu-i poveste de veşnicie! Asta-i o poveste doar de viaţă!
-Eu nu fac poveşte pentru veşnicie. Asta e de datoria ta.
Olivia are ochii mai mari şi buzele mai subţiri când se îmbufnează. Ar fi timpul să o duc acasă. Olivia nu crede în timp, dar tot trebuie să meargă acasă. Uneori cred că îmi aude gândurile, pentru că s-a ridicat din pat,  şi-a potrivit mai  bine capul pe pernă, şi-a aşezat părul răsfirat, şi-a întins picioarele, apoi mâinile şi s-a întors brusc către mine şi şi-a întins braţele în faţă. Mi-am deschis şi eu aripile, am luat-o în braţe şi am zburat prin tavan. Spitalul se vede acum ca un punct alb într-o mare neagră, ca un cub de zahăr într-o ceaşcă de cafea, iar trupul Oliviei încă este o pată de culoare într-o cameră albă. 
    Olivia nu e o persoană tăcută, dar acum tace. Am uitat să pun ceasul la loc pe perete. Poate chiar nu există timp...
-Oamenii trăiesc prinşi de prezent în loc să-şi facă povestea pe care or să trebuiască să o asculte pentru o veşnicie când... soseşte momentul. Tu poţi să...
- O să spun povestea mea când mă vor întreba.
-Ce poveste?
- O să mă gândesc eu la ceva...
  Mă simt uman. Nu ştiu ce poveste a spus Olivia când a ajuns acasă, dar e clar că un băiat iubeşte o fată, dar ea e îndrăgostită de poveşti şi îşi trăieşte propria fantezie aşa că îşi caută altă fată, care să-l iubească. De unde să ştie el că e parte din fanteziile ei? De unde să ştie el că odată ce el a renunţat la ea, ea nu mai vrea poveşti şi din prea multă adolescenţă înghite un borcan de somnifere? Dar ea de unde să ştie că un băiat încă iubeşte o fată.

Paradox.

Se spune că doctorii cunosc toate secretele corpului uman şi chiar mai mult de atât; doctorii se joacă uneori cu destinul oamenilor. Doctorii înţeleg viaţa şi ceea ce e dincolo de ea. 

Se spune că doctorii nu cred în Dumnezeu.

Amuzant.

Sunt sigură că nici Dumnezeu nu crede în doctori.


P.S. Save me

Matematică umană

Oamenii sunt foarte multe lucruri: litere, sunete, fiinţe, dar mai ales cifre. Oamenii sunt atât de simpli şi de complecşi în acelaşi timp, încât numai matematica absurd de simplă şi ilogic de complicată i-ar putea definii. Oamenii au trupul făcut din corpuri geometrice. Ba nu (sunt om, mă pot contrazice!), oamenii sunt un infinit de infinite, care aparţine infinitului, un infinit de puncte vii. Oamenii sunt cifre. Uneori mai cifre decât un trei sau un doi, pentru că de multe ori un "Popescu" este mai logic şi chiar mai matematic decât un "x²".Asta, desigur, în viziunea unui alt "Popescu", la fel de cifră şi de nematematician ca primul. Oamenii sunt la fel de logici ca o ecuaţie de gradul 2 pentru un puşti de grădiniţă: sunt logici prin ilogica lor pură; logica este undeva în spate, suntem prea mici să o putem înţelege.
 Oamenii sunt ilogici (este mai mult decât evident de ce): pentru că îşi iubesc (sau urăsc) viaţa fără niciun motiv, se învârt într-un pătrat şi se izbesc de colţurile cercului. Trăiesc într-un Univers mult prea mic pentru ei, se închid între patru pereţi şi numesc acea celulă "acasă". Oamenii râd (nici nu i se caută explicaţii acestui act inexplicabil, de parcă acest lucru este perfect logic şi firesc). Se îndrăgostesc (pur şi simplu, fără niciun avertizment).  Oamenii zboară fără să-şi ridice picioarele de pe sol. 
 Am cunoscut odată un om logic. Era un om înalt, fragil, cu ochi cameleonici. Privirea lui zâmbea rece şi distant oricărui lucru, nu se amesteca niciodată în discuţii dacă nu era invitat, nu ieşea niciodată din normele normalului impuse de societate, nu se diferenţia de ceilalţi decât prin faptul că el nu încerca să fie special (el ştia că este special). Nu s-a îndrăgostit niciodată (dragostea este ceva "nematematic"), nu a râs niciodată la o glumă bună (râsul este pentru el ceva ce ţine de natura fiziologică), nu-şi dorea nimic şi nu oferea nimic şi mai ales: avea întotdeauna un "pentru că" pregătit pentru orice întrebare "de ce" referitoare la persoana sa. Nu cred că l-a interesat vreodată o altă persoana, în afară de a sa. Când l-am zărit i-am zâmbit, pentru că are ceva atât de plăcut în fiinţa lui încât nu te poţi abţine să nu zâmbeşti (gândindu-te: "uite, ăsta e un suflet de copil"). El nu a zâmbit niciodată (deşi are colţurile gurii ridicate, de parcă faţa lui se află într-un veşnic zâmbet politicos). Scopul său în viaţă: să moară încet, treptat: să trăiască până în ultima zii a vieţii sale (de ce? pentru că ar fi ilogic din partea lui să-şi fixeze un scop pe care să nu-l poată atinge). Nu s-a contrazis niciodată, ideile sale erau gândite de mult, nu putea să se răzgândească (ar fi absurd) şi nu a încercat niciodată să schimbe ideile cuiva. Nu ştiu dacă are prieteni, probabil că nu: inima lui este făcută pentru a pulsa sânge, nu pentru a împrăştia sentimente. Definea totul în cifre: fiecare amintire a vieţii sale este legată de o dată exactă, fiecare lucru care îi aparţine este clasat, numerotat, bine ştiut, în poziţia corectă, aşa cum fiecare oscior al trupului său se află exact acolo unde trebuie să fie. Mişcările sale erau scurte, precise, calme. Cred că sângele care îi curge prin vene nu a depăşit niciodată viteza regulamentară, pentru că nu cred că l-a impresionat vreodată ceva (uneori am impresia că muşchii feţei sale sunt atrofiaţi sau poate a uitat să-i folosească). L-am studiat îndelung: "acesta trebuie să fie prototipul omului perfect", m-am gândit şi bineînţeles că m-am răzgândit (nu ştiu de ce, dar îmi place să mă răzgândesc): "acesta nu poate fi om". Cu toată logica şi exactitatea fiinţei sale mi se pare mult mai ilogic el decât acel om aiurit de la colţul străzii care se tot împiedică de pietre nevăzute, râde din orice şi se mai şi îndrăgosteşte la prima vedere.
Oamenii sunt ilogici. Asta e clar. Chiar şi bunul meu prieten logic este ilogic. Însă am o nelămurire: oamenii sunt cifre (definiţi de cifre: zile de naştere, cifre norocoase, ani trăiţi şi altele). Tot ce ţine de cifre este matematic, deci oamenii sunt matematici. Atunci, ce formulă defineşte un om? Eu încă aştept un "Pitagora" să îmi explice.

Scrisoarea de adio a unui visător

M-am speriat ca un copil de propriile-mi braţe.

Privind în ochii Tăi zăresc numai candoare,

În faţa Ta mă-nchin şi-aştept a Ta-ndurare

O! Tu cel veşnic, cunoscător a Tot,

Dă mie pacea lumii: să văd şi să cunosc.

Eu Ţie cer răspunsuri căci am înebunit

Şi mă târăsc umil pe al Tău sfânt altar.

Nu sunt nici om, nici demon ori înger cât de mic,

Sunt doar un laş pierdut în vise de nesomn

Şi-aştept a Ta lumină, să văd al vieţii rost,

Că-n-nebunie pură zvâcnesc şi ard şi mor...

Eu spun adio ţie, o! voce nevăzută!

Tezaur blestemat al vieţii de apoi!

Un înger ca o slută coboară către mine

Şi spun adio ţie, o! viaţă fără rost...

Raiul s-a închis cu lacăt de aramă

Pătat de sângele divin al lui Iisus.

Şi nu se mai deschide pentru a doua oară

Pentru mine, cel către altă lume dus.

Şi cer iertare Ţie, căci m-am oprit aici,

Că pun pecete vieţii şi ochii îi închid,

C-aleg calea uşoară, dar mi-e prea cald şi frig.

Şi m-am speriat ca un copil de propriile-mi braţe

Şi ca un laş aleg să nu mai fiu aici;

Ca un nebun vorbesc cu foaia de hârtie

Şi de fricos ce sunt, mă strâng ca un arici.

Dar ca un visător, uituc şi deplorabil

M-apuc să-număr nori cu capu-n jos,

Căci de nimic pe lume parcă n-aş fi capabil,

Decât să mestec nori din zahăr tos.

P.S. : Viaţă, nu zgomot.