Se spune că doctorii nu cred în Dumnezeu.
Amuzant.
Paradox.
Se spune că doctorii cunosc toate secretele corpului uman şi chiar mai mult de atât; doctorii se joacă uneori cu destinul oamenilor. Doctorii înţeleg viaţa şi ceea ce e dincolo de ea.
Matematică umană
Oamenii sunt foarte multe lucruri: litere, sunete, fiinţe, dar mai ales cifre. Oamenii sunt atât de simpli şi de complecşi în acelaşi timp, încât numai matematica absurd de simplă şi ilogic de complicată i-ar putea definii. Oamenii au trupul făcut din corpuri geometrice. Ba nu (sunt om, mă pot contrazice!), oamenii sunt un infinit de infinite, care aparţine infinitului, un infinit de puncte vii. Oamenii sunt cifre. Uneori mai cifre decât un trei sau un doi, pentru că de multe ori un "Popescu" este mai logic şi chiar mai matematic decât un "x2".Asta, desigur, în viziunea unui alt "Popescu", la fel de cifră şi de nematematician ca primul. Oamenii sunt la fel de logici ca o ecuaţie de gradul 2 pentru un puşti de grădiniţă: sunt logici prin ilogica lor pură; logica este undeva în spate, suntem prea mici să o putem înţelege.
Oamenii sunt ilogici (este mai mult decât evident de ce): pentru că îşi iubesc (sau urăsc) viaţa fără niciun motiv, se învârt într-un pătrat şi se izbesc de colţurile cercului. Trăiesc într-un Univers mult prea mic pentru ei, se închid între patru pereţi şi numesc acea celulă "acasă". Oamenii râd (nici nu i se caută explicaţii acestui act inexplicabil, de parcă acest lucru este perfect logic şi firesc). Se îndrăgostesc (pur şi simplu, fără niciun avertizment). Oamenii zboară fără să-şi ridice picioarele de pe sol.
Am cunoscut odată un om logic. Era un om înalt, fragil, cu ochi cameleonici. Privirea lui zâmbea rece şi distant oricărui lucru, nu se amesteca niciodată în discuţii dacă nu era invitat, nu ieşea niciodată din normele normalului impuse de societate, nu se diferenţia de ceilalţi decât prin faptul că el nu încerca să fie special (el ştia că este special). Nu s-a îndrăgostit niciodată (dragostea este ceva "nematematic"), nu a râs niciodată la o glumă bună (râsul este pentru el ceva ce ţine de natura fiziologică), nu-şi dorea nimic şi nu oferea nimic şi mai ales: avea întotdeauna un "pentru că" pregătit pentru orice întrebare "de ce" referitoare la persoana sa. Nu cred că l-a interesat vreodată o altă persoana, în afară de a sa. Când l-am zărit i-am zâmbit, pentru că are ceva atât de plăcut în fiinţa lui încât nu te poţi abţine să nu zâmbeşti (gândindu-te: "uite, ăsta e un suflet de copil"). El nu a zâmbit niciodată (deşi are colţurile gurii ridicate, de parcă faţa lui se află într-un veşnic zâmbet politicos). Scopul său în viaţă: să moară încet, treptat: să trăiască până în ultima zii a vieţii sale (de ce? pentru că ar fi ilogic din partea lui să-şi fixeze un scop pe care să nu-l poată atinge). Nu s-a contrazis niciodată, ideile sale erau gândite de mult, nu putea să se răzgândească (ar fi absurd) şi nu a încercat niciodată să schimbe ideile cuiva. Nu ştiu dacă are prieteni, probabil că nu: inima lui este făcută pentru a pulsa sânge, nu pentru a împrăştia sentimente. Definea totul în cifre: fiecare amintire a vieţii sale este legată de o dată exactă, fiecare lucru care îi aparţine este clasat, numerotat, bine ştiut, în poziţia corectă, aşa cum fiecare oscior al trupului său se află exact acolo unde trebuie să fie. Mişcările sale erau scurte, precise, calme. Cred că sângele care îi curge prin vene nu a depăşit niciodată viteza regulamentară, pentru că nu cred că l-a impresionat vreodată ceva (uneori am impresia că muşchii feţei sale sunt atrofiaţi sau poate a uitat să-i folosească). L-am studiat îndelung: "acesta trebuie să fie prototipul omului perfect", m-am gândit şi bineînţeles că m-am răzgândit (nu ştiu de ce, dar îmi place să mă răzgândesc): "acesta nu poate fi om". Cu toată logica şi exactitatea fiinţei sale mi se pare mult mai ilogic el decât acel om aiurit de la colţul străzii care se tot împiedică de pietre nevăzute, râde din orice şi se mai şi îndrăgosteşte la prima vedere.
Oamenii sunt ilogici. Asta e clar. Chiar şi bunul meu prieten logic este ilogic. Însă am o nelămurire: oamenii sunt cifre (definiţi de cifre: zile de naştere, cifre norocoase, ani trăiţi şi altele). Tot ce ţine de cifre este matematic, deci oamenii sunt matematici. Atunci, ce formulă defineşte un om? Eu încă aştept un "Pitagora" să îmi explice.
Oamenii sunt ilogici (este mai mult decât evident de ce): pentru că îşi iubesc (sau urăsc) viaţa fără niciun motiv, se învârt într-un pătrat şi se izbesc de colţurile cercului. Trăiesc într-un Univers mult prea mic pentru ei, se închid între patru pereţi şi numesc acea celulă "acasă". Oamenii râd (nici nu i se caută explicaţii acestui act inexplicabil, de parcă acest lucru este perfect logic şi firesc). Se îndrăgostesc (pur şi simplu, fără niciun avertizment). Oamenii zboară fără să-şi ridice picioarele de pe sol.
Am cunoscut odată un om logic. Era un om înalt, fragil, cu ochi cameleonici. Privirea lui zâmbea rece şi distant oricărui lucru, nu se amesteca niciodată în discuţii dacă nu era invitat, nu ieşea niciodată din normele normalului impuse de societate, nu se diferenţia de ceilalţi decât prin faptul că el nu încerca să fie special (el ştia că este special). Nu s-a îndrăgostit niciodată (dragostea este ceva "nematematic"), nu a râs niciodată la o glumă bună (râsul este pentru el ceva ce ţine de natura fiziologică), nu-şi dorea nimic şi nu oferea nimic şi mai ales: avea întotdeauna un "pentru că" pregătit pentru orice întrebare "de ce" referitoare la persoana sa. Nu cred că l-a interesat vreodată o altă persoana, în afară de a sa. Când l-am zărit i-am zâmbit, pentru că are ceva atât de plăcut în fiinţa lui încât nu te poţi abţine să nu zâmbeşti (gândindu-te: "uite, ăsta e un suflet de copil"). El nu a zâmbit niciodată (deşi are colţurile gurii ridicate, de parcă faţa lui se află într-un veşnic zâmbet politicos). Scopul său în viaţă: să moară încet, treptat: să trăiască până în ultima zii a vieţii sale (de ce? pentru că ar fi ilogic din partea lui să-şi fixeze un scop pe care să nu-l poată atinge). Nu s-a contrazis niciodată, ideile sale erau gândite de mult, nu putea să se răzgândească (ar fi absurd) şi nu a încercat niciodată să schimbe ideile cuiva. Nu ştiu dacă are prieteni, probabil că nu: inima lui este făcută pentru a pulsa sânge, nu pentru a împrăştia sentimente. Definea totul în cifre: fiecare amintire a vieţii sale este legată de o dată exactă, fiecare lucru care îi aparţine este clasat, numerotat, bine ştiut, în poziţia corectă, aşa cum fiecare oscior al trupului său se află exact acolo unde trebuie să fie. Mişcările sale erau scurte, precise, calme. Cred că sângele care îi curge prin vene nu a depăşit niciodată viteza regulamentară, pentru că nu cred că l-a impresionat vreodată ceva (uneori am impresia că muşchii feţei sale sunt atrofiaţi sau poate a uitat să-i folosească). L-am studiat îndelung: "acesta trebuie să fie prototipul omului perfect", m-am gândit şi bineînţeles că m-am răzgândit (nu ştiu de ce, dar îmi place să mă răzgândesc): "acesta nu poate fi om". Cu toată logica şi exactitatea fiinţei sale mi se pare mult mai ilogic el decât acel om aiurit de la colţul străzii care se tot împiedică de pietre nevăzute, râde din orice şi se mai şi îndrăgosteşte la prima vedere.
Oamenii sunt ilogici. Asta e clar. Chiar şi bunul meu prieten logic este ilogic. Însă am o nelămurire: oamenii sunt cifre (definiţi de cifre: zile de naştere, cifre norocoase, ani trăiţi şi altele). Tot ce ţine de cifre este matematic, deci oamenii sunt matematici. Atunci, ce formulă defineşte un om? Eu încă aştept un "Pitagora" să îmi explice.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
