Sub pământ
publicat de: Emy - vineri, 25 ianuarie 2013
publicat de: Emy - marți, 4 decembrie 2012
Poveste de seară
publicat de: Emy - luni, 12 septembrie 2011
M-am întâlnit cu Olivia acum câteva zile, cât era încă om. I-am făcut o ultimă vizită. Trupul ei micuţ stătea lungit pe pat, iar părul era răvăşit pe perne. Era atât de micuţă şi fragilă între cearceafurile albe, iar camera înaltă, cu pereţii albi, o făcea să pară doar o pată de culoare. Nu se mişca. Probabil era în lumea ei, zburând pe delfin şi atingând cerul.
-Ai venit! În sfârşit! Ceasul ăla din perete e insuportabil. Îmi aduce aminte că există timp şi îmi pierd răbdarea. Off... auzi cum ticăie! Doar ca să mă supere! Poţi, te rog, să îl dai jos?
Am privit mirat ceasul. Era mic, cât palma mea, dar zgomotos.
-Ce-ar fi lumea fără timp?
-Ce-ar fi timpul fără ceasuri?
-E chiar timpul pentru o poveste de seară.
-Dar e după-amiază!
-Timpul, ce convenţie ciudată. E după-amiază pentru tine. Uite, pentru mine e seară şi am nevoie de o poveste aşa cum n-am mai auzit, cu care să pot dormi o veşnicie, să nu fiu vreodată nevoită să mătrezesc pentru alta! Să o pot spun fraţilor şi părinţilor mei când mă vor întreba "Care e povestea ta?".
Pupilele i s-au dilatat. S-a întors pe o parte şi a strâns perna în braţe, înfigându-şi unghiile în ea. Ceasul încă mai ticăia. Olivia a avut mereu părul negru, acum însă aveau nuanţe roşiatice.
-Ce fel de poveste vrei?
-O poveste de dragoste. Una complicată.
-Păi...
-Să fie adevărată. O poveste la care am luat şi eu parte şi să fii şi tu în ea, dar care să fie universală. Oamenii au mai multe poveşti, unele sunt plictisitoare, dar cel puţin sunt adevărate!
-Poveste de dragoste să fie!
"Un băiat iubeşte o fată. Sunt împreună de câteva luni şi.."
-Dar cine spune că dragostea se măsoară în timp?
"Sunt împreună dintotdeauna. Fata se îndrăgosteşte de un alt băiat. Scenariu tipic: el nu ştie de sentimentele ei şi se cuplează cu o altă fată, care îl iubeşte, deşi el iubeşte altă fată. Această alata e îndrăgostită lulea de un băiat. Acest băiat e singur, dar inima lui e dată (ce mică-i lumea) fetei cu care e cuplat cel de care prima fată e îndrăgostită.
Dar se vor despărţii, îşi vor uita sentimentele, se vor roti prin diferite relaţii ca să ajungă la ceea ce îşi doresc cu adevărat. Pentru că asta fac oamenii: se comportă ca nişte rotiţe ale unei maşinării gigantice care nu porneşte decât atunci când fiecare e la locul potrivit. Când fiecare îşi găseşte locul, maşinăria porneşte"
-Şi ce face maşinăria asta?
-Nimeni nu ştie. Dar de ce contează? Ce contează aici e că un băiat iubeşte o fată.
-Asta nu-i poveste...
-Ba este!
-O fi... Poate mi-am pierdut eu gustul pentru poveşti. Nici zahărul nu are acelaşi gust dacă doar cu el te hrăneşti. Eu unde sunt în poveste?
-Cum unde? Tu eşti fata!
-Care fată?
-Toate! Iubeşti şi eşti iubită, chiar dacă nu de persoanele care te iubesc şi pe care le iubeşti. Ştii, Olivia, asta ar putea fii povestea oricui, dar eu ţi-o dau ţie.
-Tu unde eşti?
-Eu spun povestea.
-Asta nu-i poveste de veşnicie! Asta-i o poveste doar de viaţă!
-Eu nu fac poveşte pentru veşnicie. Asta e de datoria ta.
Olivia are ochii mai mari şi buzele mai subţiri când se îmbufnează. Ar fi timpul să o duc acasă. Olivia nu crede în timp, dar tot trebuie să meargă acasă. Uneori cred că îmi aude gândurile, pentru că s-a ridicat din pat, şi-a potrivit mai bine capul pe pernă, şi-a aşezat părul răsfirat, şi-a întins picioarele, apoi mâinile şi s-a întors brusc către mine şi şi-a întins braţele în faţă. Mi-am deschis şi eu aripile, am luat-o în braţe şi am zburat prin tavan. Spitalul se vede acum ca un punct alb într-o mare neagră, ca un cub de zahăr într-o ceaşcă de cafea, iar trupul Oliviei încă este o pată de culoare într-o cameră albă.
Olivia nu e o persoană tăcută, dar acum tace. Am uitat să pun ceasul la loc pe perete. Poate chiar nu există timp...
-Oamenii trăiesc prinşi de prezent în loc să-şi facă povestea pe care or să trebuiască să o asculte pentru o veşnicie când... soseşte momentul. Tu poţi să...
- O să spun povestea mea când mă vor întreba.
-Ce poveste?
- O să mă gândesc eu la ceva...
Mă simt uman. Nu ştiu ce poveste a spus Olivia când a ajuns acasă, dar e clar că un băiat iubeşte o fată, dar ea e îndrăgostită de poveşti şi îşi trăieşte propria fantezie aşa că îşi caută altă fată, care să-l iubească. De unde să ştie el că e parte din fanteziile ei? De unde să ştie el că odată ce el a renunţat la ea, ea nu mai vrea poveşti şi din prea multă adolescenţă înghite un borcan de somnifere? Dar ea de unde să ştie că un băiat încă iubeşte o fată.
Paradox.
publicat de: Emy - sâmbătă, 19 martie 2011
Matematică umană
publicat de: Emy - duminică, 13 martie 2011
Oamenii sunt ilogici (este mai mult decât evident de ce): pentru că îşi iubesc (sau urăsc) viaţa fără niciun motiv, se învârt într-un pătrat şi se izbesc de colţurile cercului. Trăiesc într-un Univers mult prea mic pentru ei, se închid între patru pereţi şi numesc acea celulă "acasă". Oamenii râd (nici nu i se caută explicaţii acestui act inexplicabil, de parcă acest lucru este perfect logic şi firesc). Se îndrăgostesc (pur şi simplu, fără niciun avertizment). Oamenii zboară fără să-şi ridice picioarele de pe sol.
Am cunoscut odată un om logic. Era un om înalt, fragil, cu ochi cameleonici. Privirea lui zâmbea rece şi distant oricărui lucru, nu se amesteca niciodată în discuţii dacă nu era invitat, nu ieşea niciodată din normele normalului impuse de societate, nu se diferenţia de ceilalţi decât prin faptul că el nu încerca să fie special (el ştia că este special). Nu s-a îndrăgostit niciodată (dragostea este ceva "nematematic"), nu a râs niciodată la o glumă bună (râsul este pentru el ceva ce ţine de natura fiziologică), nu-şi dorea nimic şi nu oferea nimic şi mai ales: avea întotdeauna un "pentru că" pregătit pentru orice întrebare "de ce" referitoare la persoana sa. Nu cred că l-a interesat vreodată o altă persoana, în afară de a sa. Când l-am zărit i-am zâmbit, pentru că are ceva atât de plăcut în fiinţa lui încât nu te poţi abţine să nu zâmbeşti (gândindu-te: "uite, ăsta e un suflet de copil"). El nu a zâmbit niciodată (deşi are colţurile gurii ridicate, de parcă faţa lui se află într-un veşnic zâmbet politicos). Scopul său în viaţă: să moară încet, treptat: să trăiască până în ultima zii a vieţii sale (de ce? pentru că ar fi ilogic din partea lui să-şi fixeze un scop pe care să nu-l poată atinge). Nu s-a contrazis niciodată, ideile sale erau gândite de mult, nu putea să se răzgândească (ar fi absurd) şi nu a încercat niciodată să schimbe ideile cuiva. Nu ştiu dacă are prieteni, probabil că nu: inima lui este făcută pentru a pulsa sânge, nu pentru a împrăştia sentimente. Definea totul în cifre: fiecare amintire a vieţii sale este legată de o dată exactă, fiecare lucru care îi aparţine este clasat, numerotat, bine ştiut, în poziţia corectă, aşa cum fiecare oscior al trupului său se află exact acolo unde trebuie să fie. Mişcările sale erau scurte, precise, calme. Cred că sângele care îi curge prin vene nu a depăşit niciodată viteza regulamentară, pentru că nu cred că l-a impresionat vreodată ceva (uneori am impresia că muşchii feţei sale sunt atrofiaţi sau poate a uitat să-i folosească). L-am studiat îndelung: "acesta trebuie să fie prototipul omului perfect", m-am gândit şi bineînţeles că m-am răzgândit (nu ştiu de ce, dar îmi place să mă răzgândesc): "acesta nu poate fi om". Cu toată logica şi exactitatea fiinţei sale mi se pare mult mai ilogic el decât acel om aiurit de la colţul străzii care se tot împiedică de pietre nevăzute, râde din orice şi se mai şi îndrăgosteşte la prima vedere.
Oamenii sunt ilogici. Asta e clar. Chiar şi bunul meu prieten logic este ilogic. Însă am o nelămurire: oamenii sunt cifre (definiţi de cifre: zile de naştere, cifre norocoase, ani trăiţi şi altele). Tot ce ţine de cifre este matematic, deci oamenii sunt matematici. Atunci, ce formulă defineşte un om? Eu încă aştept un "Pitagora" să îmi explice.
Scrisoarea de adio a unui visător
publicat de: Emy - joi, 13 ianuarie 2011
Eu şi cu mine
publicat de: Emy - vineri, 29 octombrie 2010
"Astăzi sunt ca şi ieri, acelaşi om cu prea multe cuvinte, care nu spune nimic deşi întotdeauna spune ceva.
Sunt ceea ce am fost de atunci şi ceea ce voi fi până atunci, când voi fi din nou ceea ce am fost înainte de atunci. Sunt eu. Nu eu de atunci, nici eul dinainte de atunci. Sunt un alt eu, un altul diferit de cel de ieri şi un altul diferit de cel de mâine. Aşa sunt eu: mereu altul, dar veşnic acelaşi.
Nu am nimic: nici casă, nici masă, nici creioane, nici bani, nici cărţi, nici caiete.Nici măcar timp nu am. Dau tot ce am ca să obţin nu ştiu exact ce, pe care îl voi obţine nu ştiu exact când, dar când o voi face va fi nu ştiu exact cum, însă ştiu că nu ştiu exact dacă vreau să obţin acel nu ştiu exact ce. Mi-au mai rămas doar câteva speranţe agăţate şi uitate într-un cuier după uşă, o pereche de ochi, de mâini şi de glezne care să delimiteze un suflet înghesuit într-o inimioară bolnavă, câteva idei măreţe fără şanse prea mari de realizare, câţiva prieteni care or să uite cum mă cheamă în primul an de facultate, o zi de naştere scrisă-n buletin, vreo 15 ani de experienţe şi cercetare pe planeta Terra, am câteva mii de zâmbete şi mai am nu ştiu exact câte zile de trăit. Şi pe lângă asta mai am şi nişte teme şi câteva lecţii de învăţat şi mai ales: câteva teste.
Sunt un om fără regrete, ce moare mai mult în fiecare clipă a vieţii.
Sunt un om ce se prăvăleşte ca o piatră aruncată prost, de un copil fără simţul direcţiei, direct în fereastra vecinului şi sparge un geam. Şi ca orice piatră ce trece printr-un geam, sunt învinuită de cel ce mă aruncă şi apărată de cel căruia i-am spart geamul.
Sunt o jucărie în mâinile unui destin imprevizibil căruia îi place să se ascundă.
Sunt o păpuşă de lemn vie ce-şi dansează propriul dans pe muzica destinului.
Sunt simultan omul de aici, de acolo şi de dincolo.
Primul om ce se teme de trecut şi nu de viitor.
Sunt un orator fără ascultători.
Sunt un ascultător cu prea mulţi oratori.
Sunt un ieri tranfsormat în mâine, pentru că mă simt de parcă n-am fost niciodată azi.
Sunt primul patriot al unei generaţii de viitor.
Primul ciudat al unei societăţi defecte, care (culmea) e mândru de postura sa.
Primul scriitor fără hârtie, cerneală, timp sau talent.
Sunt un om care crede cu tărie şi susţine sus şi tare.
Sunt un prost şi un tolerant.
Sunt un pierzător de timp, care câştigă experinţă.
Sunt un idealist fără scop.
Sunt o stare de spirit al unui suflet care nu e al meu şi mai sunt şi amintire într-o minte ce nu-i a mea.
Sunt sora fratelui meu, odrasla părinţilor mei, neapoata bunicilor mei, verişoara verişorilor mei, colega colegilor mei, prietena prietenilor mei, eleva profesorilor mei, stăpâna câinelui meu, omul îngerului meu, protejatul protectorilor mei, sunt a tuturor celor care sunt ai mei.
Sunt cel mai realist visător pe care îl cunosc.
Cea mai fericită şi mai optimistă victimă a stresului, depresiei, eşecurilor (a vieţii).
Sunt un orb care vede şi un surd care aude.
Sunt un nimeni pentru cineva şi un cineva pentru un nimeni.
Sunt un om apărut din dragostea părinţilor, sau mai corect: din dragostea Tatălui.
Sunt în căutarea a tot şi a toate.
Sunt un câştigător la loto, care a greşit întotdeauna doar 6 numere.
Sunt întotdeauna în spatele cuiva şi în faţa altcuiva.
Sunt un vers al unei poezii care nu este scrisă de mine şi sunt de fiecare dată un personaj al unui roman care nu este al meu.
Sunt cu faţa spre cineva şi spatele spre altcineva.
Sunt ploaie şi nor şi ceaţă şi soare şi viaţă şi moarte şi atunci şi acum şi aici şi acolo. Sunt eu şi tu şi ea. Sunt vie şi moartă şi tristă şi veselă şi atentă şi distrată şi încrezătoare şi descurajată.
Sunt tot ceea ce poate fi un om, care: n-a călătorit niciodată mai mult de 300km, dar care a fost în alte lumi şi-n alte timpuri; care are strânşi pe un buletin, într-un portofel vreo 15 ani pe care nu-i vine să creadă că îi are; care nu s-a confesat niciodată decât propriei persoane; care vrea să pornească o revulţie spre nu ştiu exact ce.
Sunt tot ceea ce am devenit de atunci şi voi fi tot ceea ce voi deveni până atunci când voi redeveni ceea ce am fost înainte de atunci.
Sunt simultan tot ceea ce pot fi, pentru că timpul a avut o scăpare şi a lăsat ca fiinţa mea să se întâmple în acelaşi timp şi în acelaşi trup suflet, în loc să-şi urmeze cursul şi să facă lucrurile să nu se întâmple în acelaşi moment.
Mă definesc ca fiind tot ceea ce sunt: adică eu cel de acum (un suflet închis într-un trup)."