Poveste de seară

    Olivia avea ochii verzi, mai verzi decât iarba unei câmpii atunci când ţăranii o cosesc şi o aşează în teancuri. Ca orice om cu ochii verzi, Olivia iubea poveştile, se hrănea cu poveşti, respira poveşti, visa poveşti. Cu Olivia nu puteai vorbi între patru ochi fără ca discuţia să implice în mod inevitabil alte două perechi - ca să nu se plictisească. Ca orice om îndrăgostit de poveşti, Olivia credea în tot felul de nimicuri şi iubea tot felul de nimicuri, dar Olivia nu ştia să spună poveşti. Ea avea doar poveştile altora - era defapt dependentă de ele - şi nici nu îi trebuia mai mult. Olivia avea nevoie de iluzii cu care să se hrănească aşa cum un orb are nevoie să nu vadă - dă-i puţină lumină şi îşi pierde identitatea. Oliviei nu-i plac poveştile lungi, cu multe detalii. Vrea doar acţiunea, doar esenţa, doar baza pe care să-şi construiască fantezia. Vrea ca ea să le dea chip şi nume personajelor, să le îmbrace, să le facă să se mişte, să vorbească şi să trăiască aşa cum vrea ea, să le ducă în lumea ei. Dă-i un nume şi i-ai ucis visul.
      M-am întâlnit cu Olivia acum câteva zile, cât era încă om. I-am făcut o ultimă vizită. Trupul ei micuţ stătea lungit pe pat, iar părul era răvăşit  pe perne. Era atât de micuţă şi fragilă între cearceafurile albe, iar camera înaltă, cu pereţii albi, o făcea să pară  doar o pată de culoare. Nu se mişca. Probabil era în lumea ei, zburând pe delfin şi atingând cerul.
-Ai venit! În sfârşit! Ceasul ăla din perete e insuportabil. Îmi aduce aminte că există timp şi îmi pierd răbdarea. Off... auzi cum ticăie! Doar ca să mă supere! Poţi, te rog, să îl dai jos? 
Am privit mirat ceasul. Era mic, cât palma mea, dar zgomotos.
-Ce-ar fi lumea fără timp?
-Ce-ar fi timpul fără ceasuri?
-E chiar timpul pentru o poveste de seară.
-Dar e după-amiază!
-Timpul, ce convenţie ciudată. E după-amiază pentru tine. Uite, pentru mine e seară şi am nevoie de o poveste aşa cum n-am mai auzit, cu care să pot dormi o veşnicie, să nu fiu vreodată nevoită să mătrezesc pentru alta! Să o pot spun fraţilor şi părinţilor mei când mă vor întreba "Care e povestea ta?".
Pupilele i s-au dilatat. S-a întors pe o parte şi a strâns perna în braţe, înfigându-şi unghiile în ea. Ceasul încă mai ticăia. Olivia a avut mereu părul negru, acum însă aveau nuanţe roşiatice.
-Ce fel de poveste vrei?
-O poveste de dragoste. Una complicată.
-Păi...
-Să fie adevărată. O poveste la care am luat şi eu parte şi să fii şi tu în ea, dar care să fie universală. Oamenii au mai multe poveşti, unele sunt plictisitoare, dar cel puţin sunt adevărate!
-Poveste de dragoste să fie! 
     "Un băiat iubeşte o fată. Sunt împreună de câteva luni şi.."
-Dar cine spune că dragostea se măsoară în timp?
   "Sunt împreună dintotdeauna. Fata se îndrăgosteşte de un alt băiat. Scenariu tipic: el nu ştie de sentimentele ei şi se cuplează cu o altă fată, care îl iubeşte, deşi el iubeşte altă fată. Această alata e îndrăgostită lulea de un băiat. Acest băiat e singur, dar inima lui e dată (ce mică-i lumea) fetei cu care e cuplat cel de care prima fată e îndrăgostită.
    Dar se vor despărţii, îşi vor uita sentimentele, se vor roti prin diferite relaţii ca să ajungă la ceea ce îşi doresc cu adevărat. Pentru că asta fac oamenii: se comportă ca nişte rotiţe ale unei maşinării gigantice care nu porneşte decât atunci când fiecare e la locul potrivit. Când fiecare îşi găseşte locul, maşinăria porneşte"
-Şi ce face maşinăria asta?
-Nimeni nu ştie. Dar de ce contează? Ce contează aici e că un băiat iubeşte o fată.
-Asta nu-i poveste...
-Ba este!
-O fi... Poate mi-am pierdut eu gustul pentru poveşti. Nici zahărul nu are acelaşi gust dacă doar cu el te hrăneşti. Eu unde sunt în poveste?
-Cum unde? Tu eşti fata!
-Care fată?
-Toate! Iubeşti şi eşti iubită, chiar dacă nu de persoanele care te iubesc şi pe care le iubeşti. Ştii, Olivia, asta ar putea fii povestea oricui, dar eu ţi-o dau ţie.
-Tu unde eşti?
-Eu spun povestea.
-Asta nu-i poveste de veşnicie! Asta-i o poveste doar de viaţă!
-Eu nu fac poveşte pentru veşnicie. Asta e de datoria ta.
Olivia are ochii mai mari şi buzele mai subţiri când se îmbufnează. Ar fi timpul să o duc acasă. Olivia nu crede în timp, dar tot trebuie să meargă acasă. Uneori cred că îmi aude gândurile, pentru că s-a ridicat din pat,  şi-a potrivit mai  bine capul pe pernă, şi-a aşezat părul răsfirat, şi-a întins picioarele, apoi mâinile şi s-a întors brusc către mine şi şi-a întins braţele în faţă. Mi-am deschis şi eu aripile, am luat-o în braţe şi am zburat prin tavan. Spitalul se vede acum ca un punct alb într-o mare neagră, ca un cub de zahăr într-o ceaşcă de cafea, iar trupul Oliviei încă este o pată de culoare într-o cameră albă. 
    Olivia nu e o persoană tăcută, dar acum tace. Am uitat să pun ceasul la loc pe perete. Poate chiar nu există timp...
-Oamenii trăiesc prinşi de prezent în loc să-şi facă povestea pe care or să trebuiască să o asculte pentru o veşnicie când... soseşte momentul. Tu poţi să...
- O să spun povestea mea când mă vor întreba.
-Ce poveste?
- O să mă gândesc eu la ceva...
  Mă simt uman. Nu ştiu ce poveste a spus Olivia când a ajuns acasă, dar e clar că un băiat iubeşte o fată, dar ea e îndrăgostită de poveşti şi îşi trăieşte propria fantezie aşa că îşi caută altă fată, care să-l iubească. De unde să ştie el că e parte din fanteziile ei? De unde să ştie el că odată ce el a renunţat la ea, ea nu mai vrea poveşti şi din prea multă adolescenţă înghite un borcan de somnifere? Dar ea de unde să ştie că un băiat încă iubeşte o fată.