Linişte

Ieri am simţit liniştea. Mi-a pătruns până în ultimul oscior al fiinţei. Parcă totul se leagă, căci am simţit-o în întuneric. Un greiere îşi cânta singurătatea şi dorul. Dar nu era lună şi nici nori. Greierele a tăcut...nu se mai vedeau nici stelele. Şi începe liniştea să guverneze... Încep să respir sacadat. Nu îmi aud respiraţia. Respir? Nu ştiu... E o tăcere moartă şi ce bine e....cu câtă limpezime îmi aud gândurile şi ce clare sunt imaginile din trecut. Ce uşor îmi simt trupul şi ce uşoară îmi este conştiinţa. De ce? Îmi e teamă să mă mişc, câtă linişte... Îmi simt urechile inerte. Parcă nu exist. Sunt un vis? Cine visează? Aud câteva bătăi de inimă. Simt cum mi se umfla pieptul cu aer. Ce aer rece... Greierul a început iar să cânte. Deschid ochii. Când i-am închis? Mă simt liberă, uşoară, puternică, mică şi tăcută. Ce linişte... Se iveşte luna. Misterioasă, mare, rotundă, luminosă. Unde a fost? Iar tace greierele şi iar îmi aud doar gândurile. Tresar. Nu mai e linişte. Mă aud gândind, dar ce strident! Îmi aud respiraţia şi inima şi vântul şi greierele. Mai miaună o pisică, mai urlă un câine, mai cântă un cocoş adormit. Ţip. Tac. Linişte. Întuneric. Nimic.. Mă simt ca în vid. Nu aud. Nu simt. Şi ce linişte...
Iubesc liniştea. E ca o parte dintr-un vis care nu e al meu, e ca atunci când sunt lucidă şi totul în jur e confuz. Liniştea e totul ascuns în nimic. Ce linişte...